Meniu

Detalii

• Despre

  Anul 1932 a reprezentat pentru literatura română momentul de sepa­rare a lucrurilor, în care romanul românesc alege definitiv calea moder­nizării graţie lui Liviu Rebreanu, romancierul a cărui celebritate în epocă îl plasa în rândul marilor personalităţi ale lumii contemporane naţionale. Cu Răscoala, s-a petrecut o revoluţie în sistemul receptării, al lecturii critice canonice; atât de surprinzătoare este construcţia epică a Răscoalei, încât Mihail Sebastian se confesează într-un articol din presa vremii: „Mărturisesc că lectura Răscoalei mi-a dejucat tot aparatul critic obiş­nuit. Citeşti o carte cu creionul în mână: subliniezi un detaliu reve­lator, însemni o notaţie falsă, urmăreşti etapele unei construcţii, te opreşti la un ca­păt fericit, semnalezi un altul deplasat. Toate acestea scad proba­bil din voluptatea citirii, dar îţi asigură vigilenţa. Ei bine, creionul, hârtiile şi notiţele le-am pierdut după primele 50 de pagini ale întâiului volum. Eram luat într-o năvală de fapte şi de oameni, care deviau prin violenţă şi ade­văr toate instrumentele de control posibile. între momentele de pasiune lente sau acute ce se acumulau în carte, rămâneam un ins mai mult, care alerga o dată cu toţi eroii spre deznodământ“. (Azi, anul IX, nr. 1, ian. 1934)
  
  
  
  
  
  Bibliografia operei
  
  Experienţele relaţiei de empatie cu cărţile de aventuri ale lui Jules Verne, ori cu tipologiile balzacienei Comedii umane ori cu introspecţiile dostoiev­skiene sunt retrăibile în cele mai inspirate creaţii ale operei lui Rebreanu, care reuşeşte, de foarte multe ori, să recreeze viaţă - funcţia esenţială a scrii­turii veritabile. Astfel, notabile prin împlinirea vocaţiei de prozator sunt: Ion, roman (1920), Catastrofa, trei nuvele (1921), Norocul, schiţe şi nu­vele (1921), Pădurea spânzuraţilor, roman (1922), Adam şi Eva, roman (1925), Ciuleandra, roman (1927), Crăişorul, roman (1929), Răscoala, roman (1932), Gorila, roman (1938) etc. Doctrina romancierului, construită cu minuţie încă de la primul text publicat în revista Luceafărul (1908) şi de la debutul editorial cu volumul de nuvele Frământări, 1912, vorbeşte despre un scriitor cu abilităţi de arti­zan, de constructor atent şi fidel modelului.
  
  Harul lui Rebreanu este de a împrumuta suflu din viaţa curentă, de a transporta vitalitate esenţială către eroii săi. Acesta este, de altfel, secretul pe care îl încifrează succesul spectaculos pe care Ion l-a înregistrat în istoria literelor româneşti. Cu aceeaşi tehnică stăpânită magistral, în Răscoala se nasc, din câteva tuşe foarte exacte, personaje memorabile. De la intrarea în contact cu acestea se produce pentru cititor o familiarizare ce neagă orice protocol relaţional; avem senzaţia unor caractere ce trăiesc într-un firesc ce transcende regulile convenţiei romaneşti, regulile ficţiunii. Formula generativă a omului rebrenian îl extazia pe Mihail Sebastian, ce face elogiul necondiţionat al acestei alchimii: Darul acesta de a crea viaţă, d-1 Rebreanu îl are masiv, stăpânitor, din instinct. Nu ştiu prin ce mecanism iau naştere eroii săi şi mi-ar fi greu să-l surprind. […]
  
  Fără să am ambiţia de a face metafizică literară, mi se pare că este aici un lucru greu de explicat şi că nu poate fi vorba decât de prezenţa, ce nu se explică niciodată, a geniului.
  
  Au existat desigur şi gusturi ce înclinau spre alte romane ale lui Rebreanu; suntem şi azi tentaţi să îndrăgim inegal texte, personaje, să ne facem mo­dele umane din cele câteva zeci de caractere pe care ni le-a lăsat moş­te­nire. Supravieţuirea acestei mari literaturi vorbeşte însă, în primul rând, despre valoarea ei ca act artistic.