Aghiotantul
de George Coşbuc

Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bãtut
Şi te miri cã mã clatin în scarã!
Tu crezi cã mi-e teamã de timpul pierdut?
Vai nu, ci de mine cã-s fiarã!

Atunci la plecare plânsesem tustrei
Şi mama, sãrmana, bãtrânã
Ţinându-ne-alãturi în mâinile ei
De-o parte şi de-alta de mânã,
Sta-n poartã la drum şi vorbea-ncetinel,
Şi mie, zicându-mi pe nume:
“Eşti frate mai mare şi-ai grijã de el,
Voi singuri ai mamei pe lume!”

Acum el e mort şi departe de-ai sãi
Şi parca-mi tot sunã cum geme.
Dar eu alergam la redutã, prin vãi,
S-ajung cu porunca la vreme.

Muşcase cu gura pãmântul de chin,
Şi strânse pãmântul în mânã;
Întreaga sa faţã şi pãrul sãu plin
De sânge-nchegat cu ţãrânã.

Luându-l în braţe mi-l dusei apoi
La umbrã sub poala pãdurii,
Spãlându-i pe gene lipitul noroi
Şi spumele crunte-ale gurii.

Şi-ncet ridicându-l de spate puţin
Îi pusei la gura-ncleştatã
Sã prindã din ploscã vrun picur de vin,
Dar moale cãzut-a deodatã.

Şi iarbã smulgând i-am facut cãpãtâi,
Şi tristã fu vorba ce-mi spuse,
Şi nu ştiam bietul ce-aş face dintâi,
Dar calul aminte mi-aduse.

Cã nu era vreme, şi-acolo-l lãsai,
Sã-l vãd la reîntoarcere iarã.
Vai, frate, murind tu de tine oftai,
Ori poate de mine, cã-s fiarã?

La-ntoarcere-mi spuse strãjerul un drum
Mai scurt, şi fu scurtã şi-a gurii
Poruncã de spaimã, şi iatã-m-acum
Departe de poala pãdurii.

Departe de unul ce-aşteaptã mâhnit
Şi-n drumul meu ochii şi-i zbate,
Departe de unul ce poate-a murit
Minţit de nevrednicu-i frate!

Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bãtut
Şi când te-am bãtut eu pe tine?
Dar iatã-l, blãstãmul trãdãrii-a-nceput
Şi plata cea jalnicã-mi vine!

Nu-n faţa ta, Doamne, cã ştii! şi mi-e greu
Cuvântul ce-n cumpãn-apasã:
Da mama, eu mamei, de fratele meu
Ce-oi spune eu mamei acasã?