Frânturi de alb spre marea-ntunecată
Plutind încet, gingaş, pierduţi şi duşi de soartă...
Se desprind uşor din cenuşiul mare
Şi se îndreaptă spre fosta verde culoare;
Îngeri pierduţi, cuprinşi de-absoluta uitare...

Oceanul negru încet începe-a se albi.
Seraficul covor de nonculoare ştearsă
Acoperă domol toată privirea omenească.

Prin albul orbitor de-arhangheli îngheţaţi
Uşor, un râu de sânge culoarea îşi arată,
Un râu de roşu incolor brăzdat de cioburi ca altădată
Izvorât din suferinţa morţilor străjeri
Ce-odată falnici străpungeau văzduhul
Cu regescul verde, vivid...veşmântul.

Un râu de sânge roş-verzui, moarte lichidă
Topeşte fulgii pufoşi, greoi ce de văzduh anină;
Roşu cu-ntunecate străluciri de gheaţă,
Râu de tristeţe, tortură, viaţă.

Un fulg pribeag se-aşterne pe o floare,
Un crin pierdut, uitat de toamna rătăcitoare;
Se-aşează-ncet pe albele petale
Topindu-se, împrăştiindu-şi ultima suflare.

Sub orizontu-albit de bătrâneţe, ridat de nori
Un soare gălbejit, slăbit saluta cerul,
Se pierde-ncet în marea tristă de nonculori,
Se stinge-n frigul ascuţit, printre frânturi de gheaţă.

Iarnă, frig, zăpadă înroşită...